Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice a fost stabilită la 1 octombrie a fiecărui an, de către organizația națiunilor Unite, prin rezoluția nr. 45/106/1990, cu dorința ca statele lumii, prin guvernele lor, să omagieze generațiile ajunse la vârsta senectuții pentru contribuția lor la reconstrucția și dezvoltarea societății, la crearea bunurilor materiale și spirituale, la progresul omenirii. În anul 1999, tot Organizația națiunilor Unite a proclamat „Anul internațional al persoanelor Vârstnice”.Aceste rezoluții, ca și alte documente naționale și internaționale, au recomandat guvernelor lumii să pună în prim-planul preocupărilor lor cinstirea bătrânilor, sensibilizarea autorităților și opiniei publice privind problemele majore cu care aceasta se confruntă, precum și nevoia de recunoștință și de respectare a drepturilor persoanelor vârstnice la demnitate, sănătate, venituri minime pentru ieșirea din sărăcie, dreptul de a participa cât mai mult timp la viața socială și dreptul la un sfârșit demn. Toate aceste cerințe și dorințe minime – nu sunt noutăți ale timpurilor noastre – ele au existat cu multă vreme în urmă și în multe perioade de regimuri istorice, care au fost respectate de generațiile mai tinere. Generația vârstnică a începutului de secol XXI, secol ce se dovedește a fi animat de spectrul unei crize sanitare nemaiîntâlnite, o pandemie parcă fără de sfârșit, este pusă în fața unei cumplite rupturi de ritm, rost, loc în societate și comunicare între generații care așază pe vârstnici într-o zonă sensibilă a însingurării și desconsiderării. Generațiile mai tinere, cu toate că beneficiază din plin de bunurile materiale, cultural civilizatoare produse și de generația vârstnică de azi, se disimulează în misionari liberali fără rațiune și în asediu cu populația vârstnică considerată pentru ei un balast social și toate acestea în condițiile în care numărul persoanelor vârstnice din această perioadă istorică și pentru următoare decenii este în continuă creștere.
Societatea românească, care tranzitează o reformare după anul 1990, economic, cultural, educațional a scăzut mult demonstrând în prezent că nu este pregătită să ofere generației de bătrâni, care în timpul vieții lor active a reconstruit și dezvoltat o țară din temelii, o recunoștință și o bătrânețe liniștită. Astăzi, societatea românească, profund divizată, cu răni din ce în ce mai mari, cu orgolii vizibile și lupte încrâncenate, cu o corupție bolnavă și cu voință nebunească de furt și distrugere din avuția țării, îngenuncheată și de o criză sanitară fără precedent, nu poate oferi bătrânilor condiții decente de viață strict necesare nevoilor de trai materiale și spirituale ale acestora.
Ziua de 1 Octombrie rămâne, totuși, o zi de speranță și importantă și pentru organizațiile de pensionari din România, care prin activitățile lor statutare de întrajutorare pe paliere de activități economice, sociale, medicale, culturale, mărite și diversificate, rămân singurele care aduc o suplinire de umplere cu ceva a distanței create în societatea de astăzi, între cei doi poli sociali: bogăție și sărăcie și constituie momente de reflecție asupra omului vârstnic de pretutindeni.