„A trăi în sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat de veșnicie. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc”. (Lucian Blaga)
Exponate dintr-un calendar bisericesc (Vergil MATEI)
Când am păsit în Muzeul „Lumini ale Sufletului” de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon”, din Lacu-Sărat, Arhiepiscopia Dunării de Jos, împreuna cu maica , Iustina cea care, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos și a Maicii Starețe Pantelimona, a dat viață acestui sat exemplar, am simțıt că mă aflu pe ulița copilăriei, bătând la poarta căsuței bunicilor mei în prag de AnNou.
Într-adevăr, satul de la Mânăstirea de la Lacu-Sărat întruchipează un concept de muzeu țărănesc cum n-am văzut altundeva în țară ca până acum: organizarea colecției după sărbătorile din calendarul bisericesc!
Am intrat în acest muzeu – casa țărănească a bunicilor! – de parcă venisem să-i sorcovesc pe bătrânii mei întru sănătate și viață lungă. Doar grâul din buzunar îmi lipsea, așa e reală imaginea din camera muzeului care deschide filele calendarului. Și așa e până la ultima filă! Structurat pe tema sărbătorilor din calendarul ortodox, maica Iustina a dat viață, la propriu, fiecărui praznic în parte și majorității tradițiilor și obiceiurilor vechi țărănești. Deschidem o ușă unde suntem întâmpinați de un ceas, simbol al timpului omului care „bate” ora sărbătorilor: Începe cu „Ziua Crucii”, ne pune în față cu Sfântul Dimitrie, cu „Pomana de lumină” a Sfinților Mihai și Gavril, intrând, apoi, la ora fixată, cu Maica Domnului în biserică. În iarna cea bogată dăm binețe Sfântului  Andrei, ne așezăm pe genunchii Sfântului Nicolae scotocind în sacu-i plin de daruri, ne apucăm de cântat colinde de Moș-Ajun, pentru a ne întâlni, în camera „a bună”, firesc, nu-i așa, cu Crăciunul, cu colăceii făcuți de gospodine așteptând colindătorii, cu cei Trei Crai de la Răsărit vestind nașterea Domnului.
Într-o încăpere miroase a An Nou și busuioc de Bobotează, în alta femeile scot în față zestrea și acareturile arătându-și hărnicia, blidele de tot felul, iar bărbații, nelăsându-se mai prejos, ni se înfățoșează cu uneltele lor de lucru, o adevărată panoplie.
Tot umblând hai-hui pe ulițele satului – calendar al maicii Iustina, ajungem la sărbătoarea Sfântului Trifon, ziua în care se face „Pomana gândacilor”. Suntem apoi invitați la praznicele Sfântului Haralambie, protectorul împotriva ciumei și ale Sfântului Gheorghe, ziua în care se întemeiază stânele.
Dar iată că a sosit și Paștele, marea sărbătoare a Învierii Domnului. când din zori, toți ai casei se spală pe ochi cu apă în care a fost pus un ou roșu și un bănuț de argint.
Pășim într-o altă „cameră-filă de calendar”, unde ne întâmpină sânzienele cu mirosul lor de iarbă proaspăt cosită și cu floricele din care-și împletesc coronițe. Iată-l și pe Sfântul Ilie, ziua în care oamenii își scutură merii pentru copiii din sat. Vine și Sfântul Pantelimon, când se „călătorește vara”, adică se întoarce soarele înapoi.
Împreună cu ei pornim spre… Moșii de vară, când se împarte „moșoaică” (oală de lut), împodobită cu cireșe și flori, un vas cu grâu și cu orez și niște colaci, numiți „pupeze” și „porunghei”, în număr egal cu copiii pe care femeile îi au morți. Pe uliță, ni se alătură Sfinții Petru și Pavel, împreună cu care gustăm din primii faguri de albine din anul acesta, împărțiți de gospodine. În „colindarea” noastră prin sat, îl întâlnim și pe Sfântul Alexie, „omul lui Dumnezeu”. Cândva aici, la Brăila, în ziua acestui sfânt, cei ce mergeau la pescuit se rugau lui să le fie mijlocitor la Dumnezeu pentru a prinde cât mai mulți pești. Pentru aceasta ei înghițeau primul peștișor pe care îl pescuiau.
Și, uite așa, fără de veste, ne-am trezit în pragul… bisericii satului. Intrăm, ne închinăm și tăcem a rugăciune. Pe Sfânta Masă așteaptă un Sfânt Potir de vreo 70 de ani. Într-un colț, se păstrează crucea de pe locul pe care a fost ridicată mănăstirea. Peste tot, icoane, cărți de cult, un prapor, o cristelniță, vechi calendare. În celălalt capăt al „satului” se află chilia unei maici, discretă și modestă, cu locul ei de rugăciune, de odihnă, de studiu și de rucodelie (munca de mână). Un fel de mormânt viu, în care monahia se află doar ea cu Dumnezeu… Am fi vrut să trecem și pe la țintirim, dar în acest sat ceresc nu există. Căci, în veșnicie, toți sunt vii. Și cei de pe pământ, și cei de sub el.
Ne despărțim de muzeul maicii Iustina, unde, alături de ea ne-am simțit ca într-un sat de demult, frumos, curat, credincios, drept și iubitor de oaspeți, cu „gloate fără de dascăli, în care și-a vărsat Dumnezeu înțelepciunea sa, mai vârtos decât în cea mai luminată minte”, cum bine glăsuia un reputat cercetător al satului înveșnicit.