(articol din revista „Casa Speranței” nr.31, pag.4,5,6)
♦ Lecturând răspunsurile maestrului Cristoiu, date în cadrul interviului alăturat, fragmentar preluat în revista „Casa Speranței”, am socotit că mă pot alătura cu modestie unei voci atât de autorizate, încercând să sistematizez câteva idei legate de haosul informațional, credibilitatea, coerența și nivelul emoțional al comunicărilor oficiale, toate acestea pe fondul potențialului traumatic al pandemiei.
♦ Întregul nostru prezent este marcat de criza sanitară globală fără precedent, politizată și geopolitizată, rolul jucat de cei care conduc lumea la diferite niveluri fiind perceput adesea ca manipulatoriu. Izolarea impusă, starea de necesitate, de alertă prelungită într-un orizont de timp greu de anticipat, toate acestea sunt percepute tot mai evident ca măsuri restrictive, necesare, dar haotice, marcate de interesele autorităților, comunicările oficiale pe diferite canale fiind puse critic sub lupă de către specialiști. Percepute sau nu ca adevăruri de necontestat de către publicul larg, pe care nici măcar criza economico-financiară care se suprapune celei sanitare, cu efectele ei nefavorabile, nu le clatină serios, ele accentuează depresia.
♦ „Fake news” a intrat deja în vocabularul nostru, iar în era internetului accesul la informație s-a „democratizat” de așa manieră încât a devenit practic greu să discerni ce este informație „real news” și ce este dezinformare, intoxicare „fake news”. Se promovează cu înverșunare și se acceptă cu o ușurință condamnabilă ideea că ceea ce emană de la autoritate este „news” adevărat, iar ce nu a fost validat prin canalele ei acreditate are șansa de a fi „fake news”, false știri.
♦ Pe de altă parte, asistăm neputincioși la o incredibilă escaladare a teoriilor conspirației de genul „antene 5G răspândesc COVID”, abordate fără pic de responsabilitate, la pachet cu demersurile pentru clarificarea raportărilor oficiale, stabilirea eficienței măsurilor restrictive, dezvoltându-se neîncrederea și suspiciunea.
♦ Asistăm permanent la propagarea, răspândirea unor „adevăruri ascunse” într-o retorică polarizantă și moralizatoare, care nu fac altceva decât să le confere vizibilitate, să amplifice toxicitatea manipulării din partea unor așa-ziși formatori de opinie.
♦ Anxietatea, depresia, tulburările de dispoziție sunt conexe într-un mod invizibil vârtejurilor emoționale și turbulențelor de opinie create de dezinformare, atacurilor informaționale bine regizate lansate în spațiul public de nenumăratele, dar permanentele momente de înfruntare retorică. „Fake news” s-a politizat, dovedindu-se infailibilă ca metodă de decredibilizare, de excludere a adversarului din conversație, din competiție. Masca se transformă adeseori în „botniță” și se aud tot mai des voci care spun că pandemia se va termina atunci când guvernul sau cei din spate nu vor mai avea sau nu vor mai putea vinde măști declarate oficial neconforme, dar numai atât. Declarate.
♦ Opiniile sunt transformate în fapte și invers, falsele știri apărând sub o multitudine de manifestări, unele fiind pur și simplu în totalitate fabricate.
♦ Pandemia, de care am luat cu toții cunoștință în 2020, cu puțin timp înainte ca lumea întreagă să încremenească și să cadă într-o pasivitate globală, hrănită informațional pe canalele la care a fost virtual conectată, nu avea cum să nu dea naștere la interpretări ale realității, unele cu totul bizare, efectele fiind pe măsură. Declararea pandemiei de către O.M.S. a fost urmată imediat de carantină în lumea largă, șocul fiind imens. Mulți credeau la început că vreo câteva săptămâni de claustrare, între pereții casei, vor rezolva problema acceptând să lupte cu pandemia chiar în condițiile limitării drepturilor fundamentale și a deformării modului de a trăi. Consumul de media a devenit preocuparea de bază, preocuparea exclusivă a multora dintre noi. Când a devenit o certitudine că va urma un timp îndelungat de izolare fizică și psihică, a început să crească depresia, starea de urgență și măsurile restrictive au început să fie resimțite din ce în ce mai agresiv, iar supunerea era susținută de mesajele de frică sosite pe toate canalele de comunicare. Timpul ne-a fost ocupat de autopregătirea în lupta cu dușmanul perfid, care nu respectă granițele, regimurile politice, crezurile, tradițiile ori sărbătorile, fie ele naționale, religioase, și de ce nu, familiale/ personale. Învățam despre aceasta, coroborând informațiile oficiale cu cele neoficiale, ceea ce facem și acum, chiar dacă nu mai este preocuparea exclusivă a multora dintre noi. Aceasta ar fi starea generală, dar constatăm, din ce în ce mai mult, că inadaptabilitatea dezvoltă stările de neliniște, de anxietate, care se transformă în frustrare, furie chiar, catalizatorul fiind erorile de comunicare publică conjugată cu reducerea veniturilor, a puterii de cumpărare, frica pierderii locului de muncă, prăbușirea unor sectoare economice și multe altele cu care omul de rând și societatea se confruntă. Ne confruntăm cotidian cu reducerea comunicărilor publice la o simplă informare seacă, număr de decese, număr de infectări, ezitările, contrazicerile între decidenți, cu discursul polarizant și moralizator construit pe ideea unui conflict permanent între „noi și ei”.
♦ În momentul în care populația a înțeles că sacrificiul conștient acceptat nu va fi de scurtă durată și că ne va schimba brutal și tot mai mult viața, nereușitele guvernării și a măsurilor contradictorii, accentuarea sărăciei pentru cei mai mulți și alte nenumărate fațete ale consecințelor, au accentuat stresul, teama, societatea fiind în fața unei traume colective de mari proporții în care oamenii nu mai pot avea o reacție corespunzătoare. Se simt neajutorați, lipsiți de apărare în fața acestui factor de mediu, „pericolul” venind uneori chiar din partea celor mai apropiați. Câți dintre dumneavoastră nu ați devenit reticenți, suspicioși chiar în sânul propriei familii sau de câte ori nu ați evitat să discutați cu un prieten, cu o cunoștință apropiată despre care ați auzit că a fost infectat cu COVID-19!
♦ Intervenită brusc, pe neașteptate, pandemia stârnește frica pentru că percepția comunicărilor oficiale accentuează sentimentul evoluției imprevizibile, imposibil de anticipat.
♦ Deplasarea responsabilității, voită, conștientă, permanentă, privind insuccesul unor măsuri prin care se limitează brutal drepturi fundamentale ale omului, către populația „care nu respecta restricțiile”, a dinamitat practic relativul consens public, a relansat neîncrederea structurală în autorități, în decidenți.
♦ Conturarea traumei colective pe care o trăim și care se accentuează pe zi ce trece, se poate remarca „în stradă”, în cabinetele medicale și poate în gesturi disperate individuale, dar mai ales prin radicalizarea atitudinii populației împotriva celor care au comunicat teribil de prost, au cultivat o percepție nerealistă, au subestimat necesitatea unei informări corecte, mai bune și mai responsabile pe partea de știință. „Pandemia de depresie” a devenit o realitate cu care societatea se confruntă, efectele ei fiind incomensurabile – anxietatea de a te îmbolnăvi, de a-i îmbolnăvi pe cei dragi cu care locuiești și cu care ai inevitabile contacte, anxietate legată de prezentul și viitorul economic personal, al familiei și a spațiului vital, dar peste toate, mai ales pentru persoanele cu o vârstă care le recomandă ca fiind bunici, așa cum este imensa majoritate a membrilor asociației noastre, C.A.R.P. „Ana Aslan” Brăila, se suprapune anxietatea izolării, chiar dacă depresia este deseori o problemă la vârsta a treia.
♦ În această criză sanitară fără sfârșit, izolarea a condus la creșterea nivelului depresiei, putându-se vorbi în cazul acestei pandemii de o „depresie a Sistemului imunitar”, victimele colaterale fiind cel mai adesea bolnavii, în special cei cu boli cronice. Ca să înțelegem grozăvia momentului, voi adăuga o știre preluată din media: nivelul total al spitalizărilor la nivel național pentru bolnavii de cancer s-a prăbușit dramatic în pandemie, cu aproape 50 la sută mai puțin față de aceeași perioadă a anului 2020, în condițiile în care în evidențele medicilor de familie există peste jumătate de milion de pacienți oncologic. Cererea fiind uriașă și înainte, în condițiile ocupării spitalelor de către cei infectați cu noul Coronavirus, mulți dintre cei cu afecțiuni cronice au fost trimiși acasă, găsindu-și sfârșitul biologic pe cale naturală, în așteptarea recalculării pensiilor pentru a mai primi un bănuț pentru medicamentele de care cei mai mulți au fost nevoiți să se lipsească, așteptare similară cu a sta cu mâna întinsă , că „poate cine știe”…, la anul…, recalcularea… Pentru cei care s-au dus la cele veșnice, nu mai există pandemie, nu mai există nici pensia de mizerie…, nu mai există „la anul” Au plecat într-o lume mai bună și cu siguranță mai dreaptă, fără măcar o slujbă în biserică și fără a fi conduși pe ultimul drum de cei dragi, de apropiații de o viață. Sigilați, aduși la cimitir cu „izoleta pe patru roți” și aruncați în groapă. Depresia a rămas afară și circulă printre noi, efectul fiind devastator.
♦ Dragi cititori, chiar dacă trăim timpuri stranii, nu vă lăsați învinși și îndemnați pe cei din preajma dumneavoastră să renunțe la pasivitate și imobilitate, la senzația de negare de genul „nu pot să cred”, „nu mi se poate întâmpla tocmai mie” sau mai grav, „nu poate să dureze mult”, ba chiar „nu poate fi adevărat”, „nu poți împiedica cursul lucrurilor” etc.
♦ Un loc aparte în instalarea stărilor de anxietate îl constituie teama de spital, inoculată cu fiecare știre propagată… A.T.I., A.T.I…. este pe buzele tuturor, pe toate ecranele, pe toate paginile ziarelor… Despre cei vindecați în spitale, despre medici, asistente, infirmiere și întreg personalul care conlucrează la marea reușită a vindecării nu vorbește mai nimeni. Totul se rezumă pentru aceștia într-o ecuație falsă, spital egal A.T.I.
♦ Vorbesc în cunoștință de cauză. Am fost acolo, dus de ambulanță și după două săptămâni am plecat rămânând profund impresionat, ca și mulți alți pacienți, de modul în care am fost tratat din punct de vedere medical și nu numai. Priveam prin geam spre curtea interioară a spitalului de urgență și vedeam ziua de lucru care începea… noaptea, cu asigurarea tuburilor de oxigen, aflate la capătul fiecărui pat din saloane, ca niște soldați neclintiți, muți, făcându-și datoria. Asemănam transportul individual al fiecărui tub, cu un cărucior special adaptat, într-un mers apăsat, sacadat și uniform, într-o traversare necontenită a curții și urcarea pe rampă, în așteptare, cu munca pe schelele din port a hamalilor lui Panait Istrati. Se opreau, fumau o țigară și o luau de la capăt. Există o viață necunoscută în toate cele. Să vezi o armată de furnicuțe blonde, brunete, minione, potrivite, așa cum Dumnezeu a știut să le zămislească, care sosesc în schimburi și dispar absorbite de sistem, reapărând în postura de „cosmonauți”, transmițând ori de câte ori vin în contact cu pacienții, un mesaj de încredere și bună dispoziție, comunicând doar prin ochii lor, verzi, căprui, de toate culorile li prin cuvinte de îmbărbătare, de încurajare, adresate fiecărui pacient, indiferent de rolul lor în angrenajul Secției de Boli Infecțioase a Spitalului Județean de Urgență Brăila.
♦ Mulțumesc pe această cale conducerii acestei secții, medicilor, asistentelor, infirmierelor, întregului personal fără excepție pentru empatia cu care tratează pe cei ajunși la ananghie în confruntarea cu pandemia, făcându-mă ecoul multor pacienți care au plecat nu numai reabilitați medical, dar și cu o încredere deosebită în actul medical și o stare de spirit pozitivă pe care încerc să o transmit cititorilor. Aveți încredere în actul medical, în dăruirea cu care este exercitat. Nu ezitați să apelați la serviciile personalului secției în fazele incipiente, la primele simptome. Secția A.T.I. este o ultimă soluție, pe care o puteți evita, dar care, la rândul ei, salvează nenumărate vieți, personalul acesteia confruntându-se zilnic, poate clipă de clipă, cu situații inimaginabile, și de multe ori cu regretul nereușitei în cazuri disperate.
♦ Pe toți acești oameni minunați îi întâlnim zilnic printre noi, pe stradă, în piață, oriunde. Sunt oameni obișnuiți, pe care nu-i remarcăm decât atunci când ajungem în grija lor și-i privim cu speranță.
Am găsit de cuviință să-i prețuim și prin cuvinte.
Aurel Hărjoghe